Mi-e dor de clipele cand era alaturi de mine, inca imi este dor, dupa atata timp nu il pot uita, dar pe cat de mult il iubesc, la fel de tare il si urasc, nu am sa uit niciodata ca a fost o parte din inima mea si mereu am sperat ca am sa pot trece peste, ca o sa fie din nou in viata mea, dar nu am reusit.
Am lasat in urma multe vise si amintiri ce inca nu au murit, au ramas acolo undeva, in sufletul nostru, gata sa iasa la suprafata, dar mandria le impiedica. EL nu poate sa treaca peste faptul ca parintii mei nu l-au acceptat, iar eu nu ii pot ierta minciunile.
Am trecut peste multe impreuna, si uneori chiar cred ca m-a iubit, El asa spune, si, chiar daca mi-a facut mult rau, as vrea sa il mai tin o data de mana, sa ii sarut pentru ultima data buzele, sa simta cat de mult l-am iubit, iar apoi sa plec si sa nu il mai vad niciodata, dar ce pacat ca suntem colegi si ca ne vedem in fiecare zi, dar ne comportam ca niste necunoscuti, sau daca trebuie neaparat sa conversam, eu sunt cea care vorbeste, iar el ma afirma mereu. Imi place ca inca mai am un efect asupra lui, ma distreaza ca atunci cand nu sunt prin preajma, vorbeste, rade, se distreaza, glumeste cu ceilalti, dar cand apar e ca un mielusel in preajma mea, nu vorbeste aproape nimic. Nimeni nu stie ca ne-am cunoscut inainte (am facut cunostinta in prima mea zi de munca), lui ii e frica sa nu afle cineva de trecutul nostru impreuna, de tot ce mi-a facut, stie ca in felul acesta si-ar pierde serviciul, dar nu as avea puterea sa spun tot ce s-a intamplat, a trecut ceva timp, dar ranile sunt inca deschise si dor atat de tare, nu pot sa pun sare pe rana, nu cred ca as rezista.
Iar daca e sa fim impreuna, poate o sa fim, dar intr-o alta viata o sa primeasca inca o sansa...
Se aseaza o bariera in sufletul meu care ma face ca incetez a trai prezentul...
Inchid ochii si ma arunc in spatiul viselor intunecate!
